Americanul care i-a dat SAH MAT URSS-ului!

In viata e ca la sah. Toti plecam cu aceleasi piese, trebuie doar sa le joci bine. Si sa iei pauze.

In 1972 avea loc in Islanda un meci de sah legendar: Boris Spasski vs Bobby Fischer. URSS vs SUA. Boris face o mutare periculoasa. Bobby ia o pauza de gandire. Acea PAUZA. Care schimba vieti, destine, tari si mentalitati. In cele din urma face mutarea, mutare care i-a adus titlul de campion mondial. Boris il aplauda. Un sovietic aplauda un american. Lumea nu mai poate sa fie aceeasi. Uniunea Sovietica are parte de un mat istoric.

Sa luam o pauza. Ca sa intelegeti mai bine ce inseamna 1972 in istoria lumii. Sa incepem cu Chicago, Illinois, SUA. Era 1943 cand Nebunul s-a nascut, intr-o familie de evrei. La 6 ani are prima intalnire cu table de sah. El nu vrea sa fie Rege. El nu o sa fie Regele, el o sa fie Nebunul. Regi pot fi toti, daca au coroana care trebuie. Nebunia vine dinauntru.

De la 15 ani se pune pe castigat premii in toata lumea. “Micutul Maestru”, “Tanarul mondial al sahului”, toti il vedeau ca pe o mare speranta. Nebunul isi vede de nebunia lui. Ba se retrage in mijloc de competitie, fara sa dea explicatii. Cand simti nevoia sa pui lumea pe pauza, sincer, nici nu trebuie sa dai prea multe explicatii. Ba scoate camerele de filmat din camera de concurs. Lumea il iubeste si il respecta oricum. Asa-i cu Nebunii. Nu toti ii inteleg, dar sunt iubiti pentru curajul lor. De a fi diferiti. De a-si lua pauze fara sa dea explicatii. Mintea si, mai ales sufletul, au nevoie de cate un moment de respiro din cand in cand.

Sa trecem in tabara cealalta. Pana in 1972, sovieticii se invatasera sa bata tot. Ei erau Regii. Cu R mare. SI CU CAPS. URSS, REGELE. Restul erau niste pioni. Din 1927, de la Alehin (fostul mare campion mondial al Rusiei) si pana in 1972 (cu o singura exceptie, pe care sovieticii au numit-o un simplu accident: olandezul Euwe), URSS a dat TOTI castigatorii de la Mondiale: Mihail Botvinnik, Vasili Smaslov, Mihail Botvinnik, Mihail Tal, din nou Mihail Botvinnik, Tigran Petrosian. Si apoi Spasski. Regele adulat al URSS-ului, care a plecat in 1972 in Islanda ca intr-o vacanta. Sa aduca titlul mondial acasa si lumea sa isi urmeze cursul.

Meciul parea, ca-n fotbal, o simpla formalitatea. Boris joaca strategic, calculat, rezervat. Face o mutare periculoasa. Nebunul de Fischer ia o pauza. Toti ochii sunt pe cei doi , Fischer nu se grabeste nicaieri. Pauza. Pauza. Pauza. Lumea nu mai are rabdare. Nebunul muta in sfarsit. Este MAT. SAH-MAT. Este PAUZA-MAT!

25 de ani de suprematie sovietica sunt anulati de o pauza. De un Nebun care da cel mai important meci de sah din istorie. A fost numit: “Meciul secolului”.

3 ani mai tarziu, in 1975, Bobby Fischer se afla din nou fata in fata cu istoria. FIDE i-l da ca challenger pe Antoli Karpov. Nebunul mai face una. Mai face o pauza. Si nu se prezinta la meci. Mai declara inca o data, ca dupa meciul cu Spasski ca: “Pentru mine acest titlul mondial e pe viata, indiferent de ce o sa urmeze”. Asa e. Nebunia si titlul mondial nu i le-au luat nimeni niciodata. Si azi vorbim despre el, nu?

Un evreu nebun si controversat, Bobby Fischer ramane un geniu al sahului. Inca de la inceput, a anuntat ca nu vrea sa isi invinga adversarii, “eu vreau sa ii DISTRUG” si ca: “Stiu ca voi deveni campion mondial repede si dupa ma voi retrage. Ce sens mai are sa continuu apoi?”.

Meciurile de sah tin cateva ore. Meciurile lui Fischer tin o viata. Partida dintre Nebun si Spasski ramane in istorie la nivel politic, cultural, sportiv, cum vreti voi. Si a mai ramas in istorie pentru ceva: primul meci de sah din istorie la care s-a strigat: PAUZA! 🙂

“Statele Unite sunt bazate pe minciuni. Bazate pe jaf. Uite la tot ce am facut eu pentru SUA. Nimeni nu a facut mai mult de unul singur pentru SUA, decat mine. Chiar cred asta.
Stii, cand castigasem Campionatul Mondial in 1972, SUA avea imaginea unei tari de fotbal american, sau a unei tari de baseball, dar nimeni nu se gandea la ea ca la o tara intelectuala. Am schimbat toate acestea de unul singur!” – Nebunul Fischer.

sursa:https://stirileprotv.ro/pauzele_pot_schimba_istoria/americanul-care-i-a-dat-sah-mat-urss-ului-cand-nebunul-il-face-pe-rege.html

În 1972, Bobby Fischer demola, mutând cum nu se mai mutase înainte, tot ce se credea că se ştie despre şcoala sovietică de şah şi, mai departe, despre comunism. Toate miturile construite cu migală de marii maeştri ai şahului şi de cei mai mici, ai propagandei.

Luaţi anul 1927, păstraţi numărul de început, căci un veac nu se poate schimba atât de uşor, faceţi o rocadă, mică, dar rocadă, între ultimele două cifre. Veţi ajunge în 1972, vor fi trecut, iată, patru decenii şi jumătate, un război mondial şi mai mult – jumătate de război rece. Dar asta nu ştim încă.

E 1972, doamnelor şi domnilor, e 1972, tovăraşe şi tovarăşi, suntem în Islanda, în capitala ei cu nume ca de vulcan, încărcat de consoane până la limită şi dincolo de ea. E 1972, suntem în Islanda, la „meciul secolului”, căci şahul, mai ales el, are meciul şi secolul său. Boris Spasski face o mutare foarte umană, periculoasă ideologic, dacă nu fatală. Aplaudă. Îl aplaudă pe Bobby Fischer. Trebuie să înţelegem că e mai mult aici:un sovietic aplaudă un american, mai exact – pe americanul care l-a învins. Lumea urmează să fie alta. Uniunea Sovietică e aproape de un mat istoric. Dar nici asta nu ştim încă.

La Capablanca nu se ajunge

Aşa, înfrânt, Spasski urmează să se întoarcă la Moscova, să fie declasat, acuzat, fireşte, de cosmopolitism şi de lipsă de responsabilitate. Fischer se va întoarce în America, unde va continua să lupte cu singurul adversar care îi va mai rezista un timp:bineînţeles, el însuşi. Se va autodevora până târziu, sau mai degrabă devreme, în 2008. Ultima mutare îl va prinde tot în Islanda, iar lumea, alta, dar tot limitată, cum o ştim, îl va socoti nesocotit şi va începe să uite.

Bobby Fischer părăseşte Athletic Center din Reykjavik, la 11 iulie 1972, după o partidă pe care o câştigase în faţa lui Spasski, în cadrul meciului pentru titlul mondial 

Nu aţi uitat, poate, că acest articol începe cu anul 1927 ca să atingă 1972. Atunci, în’27, în epoca jazzului, dar şi a colhozului, Aleksandr Alehin devenea campion mondial la şah. Înaintea lui, campion fusese cubanezul José Raúl Capablanca y Graupera. Nu vom povesti nici cum, nici de ce, căci ar trebui să ajungem la Capablanca, iar la Capablanca nu se ajunge printr-un articol de revistă, fie ea şi „Historia”. La Capablanca se ajunge greu sau deloc. Nu e timpul acum. Poate că nu e, însă, inutil, să aflăm că José Raúl Capablanca s-a prăbuşit în timp ce învingea „blitz” un adversar la Clubul de Şah din Manhattan, în New York. Nu a supravieţuit acelui atac cererbral, supravieţuind, însă, istoriei. Se povesteşte că, la moartea lui Capablanca, Alehin, adversarul său, mereu puternic şi mare, ar fi privit în jos şi ar fi spus aşa:„Am pierdut un geniu al şahului”. Avea dreptate.

Să joci şah singur, până la epuizare

Din 1927, de la Alehin, şi până în 1972, la Spasski, cu o singură, scurtă şi fără semnificaţie excepţie (olandezul Max Euwe), sovieticii au dat toţi câştigătorii campionatelor mondiale de şah:Mihail Botvinnik, Vasili Smîslov, Mihail Botvinnik, Mihail Tal şi iar Mihail Botvinnik, Tigran Petrosian. Contractul social dintre stânga şi şah începuse demult, aşa că ne vom mărgini la modernitate. Rousseau juca şah. Mărturisea, fără jenă, că, după ce un negustor (!) i-a dezvăluit tainele jocului, se închidea singur într-o cameră şi juca acolo până la epuizare. Biografii lui Marx au consemnat că acesta era un şahist pasionat şi redutabil. Când pierdea, devenea agresiv şi nu o dată tovarăşa Marx, soţia, a fost silită să pună piciorul în prag. Lenin, se ştie, juca briliant, Stalin – nu. Fără să fie bun şahist, Stalin nu era nici rău, dar mai ales nu rata nicio ocazie să arate că esteşahist.

Vechea problema evreiască

Comunismul se întemeia pe multiple iluzii, dintre care cel puţin câteva erau teribil de perverse:că este, ca şahul, raţional. Că este, ca şahul, logic. Că este, ca şahul, implacabil. De aceea, de la începutul Uniunii Sovietice, şahul nu a fost un joc, ci mai mult, mult mai mult:a fost o temă de istorie chemată să dovedească supremaţia unui regim politic defect. De aici, un paradox şi o victorie:regimul va pierde;şahul, deşi înregimentat, căci totalitarismul nu poate exclude nimic, va învinge. Privilegiat de condiţii extraordinare, de o bază de selecţie enormă, şahul sovietic a fost, deci, decisiv pentru imaginea autoficţionată(dacă putem scrie aşa, şi de ce n-am putea?) a totalitarismului. Fireşte-o problemă pentru paranoia sistemului:campionii URSS, şi apoi ai lumii (dintre care Mihail Botvinnik, Mihail Tal au ajuns cel mai sus, tangenţi la perfecţiune), obişnuiau să fie evrei. Antisemiţii nu au găsit încă răspunsul acestei mai vechi probleme:de ce acolo unde forţa minţii e chemată să facă diferenţa, îndeobşte câştigă evreii?

Să-i părăsim pe fanatici şi să ne întoarcem la anul 1972, când un alt evreu (de pe un alt continent, din adevărata lume nouă, nicidecum minunată, dar nouă), un anume Robert James Fischer, demola, mutând cum nu se mai mutase înainte, tot ce se credea că se ştie despre şcoala sovietică de şah.

Toate miturile construite cu migală de marii maeştri ai şahului şi de cei mai mici, ai propagandei – că şcoala sovietică de şah este invicibilă, că doar un accident, izolat, irepetabil, i-ar putea tulbura supremaţia.

Aşadar, destinul

 

Dar Bobby Fischer nu era un accident. Era, aşa, tragic şi radical, cu rădăcinile sale incerte şi mintea strălucitoare până, evident, la autodistrugere, imposibil de cuprins de rigorile strâmte ale testelor de inteligenţă, un capitol important, dacă nu decisiv din secolul XX. Nimeni nu a calculat cât a contat victoria lui Bobby Fischer în schimbările iremediabile care i-au urmat. Căci acest adolescent întârziat a lovit înaintea Papei Ioan Paul al II-lea, înaintea lui Ronald Reagan şi a altor iniţiaţi şi iluminaţi, totalitarismul în esenţa sa-imaginarul.

Ce urmează era demult anunţat. Când s-a prezentat la John Collins, maestrul din scaunul cu rotile care propovăduia şahul în Manhattan, Bobby Fischer ştia deja tot. O declaraţie a lui Collins confirmă şi explică:„A venit să-l învăţ şah. Nu era nevoie. Când a venit la mine, Bobby ştia deja tot. Era programat genetic să joace şah”. Vorbim, aşadar, de destin.

Bobby Fischer (foto, în 2005) a fost, probabil, cel mai deştept şi cel mai chinuit om din secolul XX. Nu e niciun secret că ameninţase din vreme că nu va căuta să învingă adversarii, ci să îi distrugă. Nu e niciun secret că ştia (şi a spus-o de la început) că va deveni repede campion mondial şi se va retrage imediat, căci nimic după aceea nu va mai face sens, şi nu a mai făcut.

Încercând, fără succes, să se salveze sau poate doar să grăbească sfârşitul, Bobby Fischer a renunţat la religia în care se născuse, la familia în care nu a putut trăi normal, căci nu e normal să nu ai tată, nu e normal să ai o mamă devotată altor cauze, nu fiului, de altfel, genial şi insuportabil. S-a declarat duşman cu lumea, a intentat război tuturor sistemelor din afara sa şi dinăuntrul său. Toate erau imperfecte şi pe toate trebuia să le distrugă.

A fost, bineînţeles, tratat aşa cum îşi tratează America eroii după ce (de)cad, ca pe un produs de care nu mai e nevoie, căci au apărut, vai!, altele mai performante. După Bobby Fischer n-a mai apărut însă nimeni care să-i poată sta alături. Comunismul a căzut, ducă-se!, însă războiul capitalismului cu sine continuă.

Cunoaşteţi:Bobby Fischer a murit într-un ianuarie din anii 2000, cu chipul zdrobit de o barbă de pescar sau de prooroc sau de alcoolic, izolat în Islanda. Se credea că este nebun şi într-adevăr nu era bun pentru lumea aceasta.

 

Când jocul se termină, pionul, dar şi regele…

Ca în „Apărarea Lujin” a lui Vladimir Nabokov (jucător, desigur, şi el), viaţa lui Bobby Fischer rămânea cumplită în afara şahului. Reformulăm deci:Bobby Fischer nu a murit într-un ianuarie din anii 2000, ci şi-a recâştigat libertatea şi, poate, liniştea dintâi.
Un proverb italian spune aşa:după ce jocul termină, şi pionul, şi regele ajung în acelaşi loc, în aceeaşi cutie de lemn. Sunt sigur că Bobby Fischer l-ar fi rescris. El, regele, nu putea cunoaşte cutie pe măsura sa.

Îndrăznesc, iată, şi un pronostic, deşi meciul secolului s-a jucat de patruzeci de ani, şi până şi secolul XX a trecut:Bobby Fischer şi-a distrus toţi adversarii şi nici nu se putea altfel. Destinul.

Adevăratul final este acesta:Bobby Fischer a fost proba târziu înţeleasă că există, într-adevăr, o ordine mondială şi un creator.

sursa:https://www.historia.ro

Kasparov analizeaza pretul pe care l-a platit Fischer

Traducere de Adrian Stanca

(de Garry Kasparov – The Wall Street Journal – July 19, 2004)

Stirea uimitoare referitoare la detentia lui Fischer in Japonia a venit in momentul in care americanul, fostul campion mondial, era deja o preocupare a mea. In prezent lucrez la incheierea celui de-al 4-lea volum dintr-o serie de 6, despre cei mai mari sahisti, si este vorba tocmai despre volumul dedicat lui Robert James Fischer.

Acest proiect a presupus studierea in detaliu a numeroase partide jucate de Fischer. Proiectul a presupus de asemenea incercarea de intelege omul Bobby Fischer din spatele partidelor si era in care s-au disputat partidele.

Desi a ramas campion mondial pentru o scurta perioada de timp, este putin de dezbatut despre sahul lui Fischer. El a schimbat jocul de sah intr-un fel care nu se mai intamplase de la sfarsitul secolului XIX.  Distanta dintre Fischer si contemporanii sai a fost cea mai mare vreodata. De unul singur Fischer a revitalizat un joc de sah care incepuse sa stagneze sub controlul Sovietelor Comuniste.

Cand Bobby Fischer a ajuns fulgerator in varful lumii sahului la inceputul anilor ’70 el a fost ca un vin bun intr-un vas ciuruit. Contributia sa asupra sahului, atat asupra jocului propriu zis cat si dintr-o perspectiva comerciala, au revolutionat lumea sahului. In acelasi timp, comportamentul lui abuziv a dus la fisuri care s-au adancit cu fiecare pas spre titlul mondial.

Astazi este greu de imaginat senzatia produsa de succesul lui Fischer cand a castigat titlul mondial in fata lui Borris Spassky in Reykjavik, Islanda, 1972. In plin Razboi Rece, americanul nascut in Brooklyn a luat coroana din mainile masinariei sovietice bine unse care dominase sahul timp de cateva decenii. Si asta dupa ce cu greu a fost convins sa apara la meci, a pierdut prima partida si a pierdut prin forfeit (neprezentare) partida a 2-a!

Partial datorita comportamentului scandalos al lui Fischer, inaintea si in timpul ‘meciului secolului’ au fost incredibile spatiile mari acordate meciului de catre media internationala. Partidele au fost transmise live in jurul lumii. Aveam noua ani si eram deja un puternic jucator de club cand a avut loc meciul Fischer-Spassky, si am urmarit partidele cu aviditate. Fischer, care trecuse (usor) de alti doi mari maestri sovietici in marsul sau catre titlu, avea in mod sigur multi fani in Uniunea Sovietica. Ei respectau sahul lui, desigur, dar multi admirau in tacere individualitatea si independenta lui.

Dupa ce meciul s-a incheiat cu o victorie convingatoare pentru american, lumea era la picioarele lui. Sahul era pe cale sa devina un sport cu succes comercial pentru prima data. Jocul lui Fischer, nationalitatea lui si carisma lui naturala au creat o oportunitate unica. El a fost un erou national a carui popularitate o rivaliza pe cea a lui Muhammad Ali. (L-a chemat vreodata secretarul statului pe Ali inaintea vreunei lupte asa cum l-a chemat Henry Kissinger pe Fischer?). Seturile de piese de sah si cartile cu subiect sahist au inregistrat vanzari-record iar fondurile de premiere de la turnee au crescut si ele. Cu Bobby Fischer la conducere, sahul se indrepta spre popularitatea golfului sau tenisului.

Gloria aduce totusi responsabilitate si o uriasa presiune. Fischer nu a reusit sa se mai adune si sa joace din nou. El a petrecut trei ani departe de masa de joc inainte sa pairda prin forfeit- fara sa se mute vreo piesa-, in 1975, pretiosul titlu pentru care a muncit toata viata sa.

Au fost oferite sume astronomice de bani ca sa se reantoarca la sah. Ar fi putut sa joace un meci impotriva noului campion, Anatoly Karpov, pentru suma nemaiauzita pe atunci de 5 milioane $. Oportunitatile au abundat, dar Fischer a fost o forta destructiva pura. El a  demolat masina de sah sovietica dar nu a putut sa construiasca nimic in locul ei. El a fost candidatul ideal la titlul mondial – dar un campion dezastruos.

Intelepciunea conventionala spune ca Fischer a fost un copil inocent si nerabdator care a vrut ca totul sa mearga dupa dorinta lui. Cred ca el a fost constient de toate actiunile sale si de efectul psihologic pe care l-a avut comportamentul lui asupra adversarilor. Spassky, un gentleman, nu a fost pregatit cum trebuie ca sa-l infrunte pe americanul scandalagiu la Reykjavik. In 1975, candidatul la titlul mondial a fost tanarul Karpov, pe care mai tarziu l-am intalnit in 5 meciuri consecutive pentru titlul mondial.

Nefiind in stare sa contempleze infrangerea, Fischer a parasit sahul. Ramas fara singurul lucru pe care l-a vrut vreodata in viata lui, el a dat spre iveala energiile sale distructive, afisand un anti-semitism virulent.

Drama lui Fischer a avut un act final in 1992, cand, la aproape 50 de ani, a fost adus din izolare de milioanele puse la bataie pentru un meci revansa impotriva lui Spassky. Meciul s-a disputat intr-o Iugoslavie sfasiata de razboaie, incalcandu-se conventiile internationale.  Sahul practicat era acum, dupa cum era de asteptat, cam ruginit, desi au fost cateva sclipiri din stralucirea vechiului Bobby. Stabilitatea lui mentala, totusi, s-a atrofiat si mai mult in timpul celor 20 de ani de singuratate. Mai tarziu, acuzatiile profane ale lui Fischer au fost pline de acuzatii ale conspiratiilor evreilor- aluzie la evenimentele din 11 Septembrie 2001.

In ciuda declinului sau urat, Bobby Fischer merita sa fie amintit pentru lucrurile mari  care le-a facut pentru sah si pentru partidele sale nemuritoare. As prefera sa ma concentrez sa nu las tragedia lui personala sa devina o tragedie pentru sah.

O intreaga generatie de jucatori americani de top au invatat sahul pe cand erau copii datorita lui Fischer. Miscarea infloritoare de azi la nivel de sah scolar ar putea fi lezata de faptul ca parerile si lucrurile in care crede azi Fischer fac titluri in jurul lumii. Oamenii ar putea sa creada ca asta se intampla cand un geniu joaca sah- in loc sa creada ca asta se intampla atunci cand o minte fragila isi lasa munca de o viata in urma.

sursa:/iulianceausescu.wordpress.com

Finaluri de nebuni de culori diferite

Iata care sunt ideile tipice in finaluri de nebuni de culori diferite:

1) Puterea pionilor legati;

2) Pionii trecuti distantati;

3) Slabiciunile pionilor;

4) Activitatea regelui;

5) Regula diagonalei

Vom vedea pe rand aceste idei tipice in exemplele urmatoare:

Smyslov,Vassily – Stein,Leonid [D90]

URS-ch37 Moscow (4), 10.09.1969

37.Bd4!

Acum Albul ramane practic cu doi pioni in plus pe flancul damei, intrucat Negrul nu mai are cum sa obtina pion trecut pe flancul damei. 37…a6 38.Kf4 Ke6 39.Kg5 Kf7 40.Kf4 Ke6 41.Bb6 Bb3 42.g4 hxg4

43.Kxg4! Bd1 44.Kf4 Kf7 45.Bd4 Kf8 46.Ke3 Kf7 47.Be5 Ke6 48.Bg3 Kf6

Negrul ingreuneaza sarcina Albului prin faptul ca ataca pionul din f3. 49.Bf4 Ke6

50.h5!! gxh5 51.Bg3

Planul Albului este foarte simplu acum: f3-f4-f5, Kf4, Bh4 etc. In ciuda materialului egal Negrul este fara aparare impotriva avansarii pionului Albului; sacrificiul de nebun (precum in pozitia teoretica #3) nu ar merge desigur, deoarece Albul mai are pioni pe flancul damei. 1–0 sursa:https://iulianceausescu.wordpress.com

„Me and Bobby Fischer”, un film despre o prietenie nebanuita

Filmul dezvaluie o tulburatoare poveste a unui fost politist islandez, Saemi Pálsson, care a avut ocazia sa lucreze pentru Bobby Fischer, ca bodyguard al  acestuia in timpul meciului cu Spasky din 1972 de la Reykjavik. Recenzia acestui film este realizata de Alana Odegard.

 

Premiera documentarului Me & Bobby Fischer a marcat începutul in acest an a Bíódagar (Zilele Filmului), un festival de film organizat de Green Light Film (firma de distribuitie islandeză dedicata aducerii filmelor independente din toate colturile lumii pentru publicul din Islanda).

Saemi Pálsson

Directorul Fridrik Gudmundsson a avut inspiratia de a aduce filmul intr-o sala plina de oameni care, la fel ca mine, au fost curiosi sa afle mai multe despre campionul Bobby Fischer, precum şi legatura neasteptata intre Islanda si omul cunoscut pentru talentul extraordinar fata de jocul de sah precum si comportamentul sau paranoic care l-a prezentat în ultima parte din viaţa sa.

Este vorba despre experientele unui om extrem de carismatic si vesnic optimist, Saemi Pálsson experiente povestite in „Me and Bobby Fischer”

Saemi Pálsson si Bobby Fischer, in avionul din Japonia spre Reykjavik

 

Când Bobby Fischer a venit la Reykjavík să joace împotriva lui Borris Spassky in 1972 pentry Campionatul Mondial de Şah, Saemi, un fost poliţist islandez, a fost atribuit lui Fischer ca gardă de corp.

Fischer şi Saemi s-au inteles bine in Islanda, astfel încât Fischer a dorit sa beneficieze de serviciile de paza ale lui  Saemi si după câştigarea turneului de la Reykjavik. Cei doi au  călătorit înapoi în Statele Unite, dar sederea lui Saemi în SUA a fost de scurtă durata.

In timp ce Saemi vorbeşte despre trecutul său cu Fischer, o imagine a ceea ce pare a fi un  bombardier sovietic apare în film şi evidenţiază tensiunile  războiului rece care ar fi existat in momentul turneului din 1972.

Saemi Pálsson si Bobby Fischer dupa excursia de 24 ore

Aceste tensiuni ale războiului rece se adaugă la comportamentul  din ce în ce mai paranoic a lui Fischer. După numai şase luni în SUA, iluziile lui Fischer,temerile unui atac nuclear şi supravegherea guvernului au fost prea mult şi Saemi a revenit in Islanda.

O trecerea rapida a timpului pana in anul 2004 cand Saemi primeste un telefon pe neaşteptate de la un Fischer intr-o stare psihica precara, care era tinut într-un centru de detenţie japonez pentru imigranţii ilegali.

Cei doi dupa cateva zile

Fischer a fost trimis la închisoare după ce a fost arestat pe aeroport în timp ce încerca să călătorească în Filipine, cu un paşaport anulat . Deşi nu au avut nici un contact timp de 20 de ani, Saemi decide să încerce sa il ajute pe vechiul său prieten.

sursa:http://iulianceausescu.wordpress.com/

Cristina Foisor ne explica: Finalul cu nebuni de culori diferite

Articol de Cristina Foisor.          Spasski spunea ca el si sotia lui erau ca doi nebuni de culori diferite! Oare este ceva pozitiv aici? 
In sah, in finalurile cu nebuni de culori diferite, de cele mai multe ori refuzam sa mai cautam sa valorificam un minim avantaj de pioni, pornind de la ideea ca toate sunt oricum remiza.
Ceea ce este fals! Personal am admirat mereu la Fischer capacitatea de a juca pana la epuizarea ultimei resurse posibile, inainte de a accepta ideea ca nu a reusit sa infranga (cum ii placea sa spuna) egoul adversarului.

Si, “intamplator”, mi-a iesit in cale aceasta pozitie a carei simplitate vine in sprijinul celor de mai sus :

Este o pozitie ce trebuie abordata pe idei, sau cum imi place mie sa spun, trebuie sa gasim planul ideal, acela pe care il gandim indiferent de jocul adversarului, si apoi cautate modalitatile de a-l atinge (chiar de idealul nu e ceva simplu de obtinut  ). Si atunci observam ca va trebui sa ajungem cu regele langa pionul a pentru a castiga nebunul negru. Dar cum? Ruta normala ne este inaccesibila, si atunci trebuie sa ne gandim la rute ocolitoare… Spus mai umoristic, vrem sa ajungem in Vest prin Est  . Avantajul, ce nu poate fi sesizat decat de un ochi de expert  , consta in faptul ca nebunul negru nu stapaneste pionii albi de pe o singura diagonala. Fiecare dintre cele doua piese negre are cate un “job” in a imobiliza cate un pion. In plus regele negru e supraincarcat si de functia de supraveghere a intrarilor regelui alb… Cam multe atributii pentru un simplu rege nu? 

1.Rd3 Rf4 2.Re2 Nd4 3.Rf1 Na7 4.Rg2 Nd4 [incercarea directa de a stopa calea de acces a regelui alb e sortita esecului, pentru ca pionul e ramane liber imediat 4…Rg4 5.e5 Rf5 6.e6 Rf6 7.Rf3 Nb8 8.Re4 Re7 9.Nc4 Rd6 10.Rf5 Re7

11.Nb3! o mutare simpla ce-l pune pe negru in neplacuta situatie de a alege ce camp cedeaza, e5 (ce permite trecerea pe flancul damei si castigarea nebunului), sau f6 (ce permite promovarea pionului e, 11…Rd6 (11…Na7 12.Re5) 12.Rf6]

5.Rh3 Nf2

 

pozitie importanta din punct de vedere al metodei prin care negrul este pus in zugzwang

6.Nb7! din nou alegerile ii sunt nefavorabile negrului, si intra intr-un nou moment de cedare de teritoriu Na7 [6…Rg5 7.Rg2 Na7 8.Rf3 Nc5 aparent problemele negrului s-au rezolvat ca prin miracol …pionul e nu poate fi avansat, nici pionul a, de altfel, si nici regele alb nu are intrari,

9.Nc8! mutarea ce asigura punerea, din nou, in zugzwang a negrului Nd4 10.e5] 7.Rh4 Nd4 8.Rh5 Re5 9.Rg6 Re6 [9…Nc5 10.Rf7]

 

10.Nd5+ intreaba :ce imi dai f5 sau f7?  oricare insa asigura castigul albului Re5 11.Rf7 Rd6 12.Nb7 Nb6 13.Rf6 Nd4+ 14.Rf5 +- Si pionul e va reusi primul pas pe un camp negru, iar urmatorul va fi si el realizat prin aceeasi manevra de zugzwang. Sper ca exemplificarea a fost suficient de clara si va va ajuta sa retineti regula:

In finalurile cu nebuni de culori diferite este vitala controlarea pionilor pe o singura diagonala!

In exemplul urmator este ilustrat controlul pionilor de catre nebun pe o singura diagonala:

In aceasta pozitie controlul campurilor f4 si c7 este absolut, si regele alb nu mai are cai de patrundere in spatele lagarului advers.

Aici puteti vedea demonstratia

sursa: iulianceausescu.wordpress.com

English: WGM Cristina-Adela Foisor border|22x20px Romania, Acropolis 2006 (Photo credit: Wikipedia)